mansarda

dinntr-o discutie nevinovata cu o prietena, dintr-o data m-a lovit intrebarea: de ce mansarda?!

de ce majoritatea visam la mansarde? ce e asa de special la mansarda? de ce e un loc romantic?  pt ca majoritatea artistilor au locuit in mansarde…hm..dar cred ca daca ar fi avut de ales, ar fi stat in alta parte…pt ca pana la urma mansarda e un loc saracacios..doar atat isi permiteau. desii, daca stau sa ma gandesc, pana acum nu am cunoscut pe nimeni, pe nici un artist care sa stea in mansarda…ce are locul asta atat de special? nu stiu. insa mie imi place..chiar foarte mult…laurei ii place cred ca si mai mult decat mie…si lui eliade i-a placut mansarda…un loc retras, un loc al studiului, al viselor al cartilor si “al secretelor” cum spunea laura. secrete…profesoara mea de literatura mi-a asociat odata mintea cu o mansarda…dezordonata si plina de multe, foarte multe lucruri…deci asa vedea ea mansarda…plina cu multe lucruri, vise, toate in dezordine…

mansarda…e un pod transformat de nevoie in spatiu de locuit..loc unde se depozitau iverse lucruri vechi, de care nu mia era envoie, dar de care oamenii nu se puteau desparti…parca si vad cutii pline cu tot felul de nimicuri, fotografii, scrisori, de dragoste, scrisori din vremea razboiului, papusi vechi si hainele bunicii…scaune cu un picior lipsa, cufere si e mai miri ce…dar mult mai mult decat pare…mult mai mult pentru o mana de oamenni visatori.
de ce mansarda? e mai aproape de cer…e cufundata in liniste si in fantomele prietenoase ale trecutului…am stat intr-o mansarda..in bucuresti, vis-a-vis de cismigiu…cate vieti au trecut pe acolo doar peretii stiu…imi placea sa urc scara intortocheata pana la usa in spatele careia era, desi racoroasa si nu chiar atat de lumioasa, mansarda mea…desi nu aveam toate conditiile, cred ca este cel mai frumos loc unde am locuit….si am schimbat destule locuri…avea ceva special…m-a cucerit din primul moment in care am intrat pe usa..o usa veche..apoi un hol lung…si cateva camerute…mirosul nu era rau..era vechi, dar placut…(si pentru asta trebuie sa ii multumesc laurei)

am iubit in mansarda, am ras, am citit, am scris, am dormit, am urat si am plans..am trait in mansarda si nu am sa uit tristetea momentului in care am primit vestea ca trebuie sa ma mut…si adio scara intortocheata, adio mansarda cu usa veche si cu moros placut de vechi… a fost frumos, si nu o sa mai fie…dar tot sunt in cautare mansardei..

locul asta pe care ni s-a pus pata…de ce boem? de ce romantic? de ce apreciat?

un cuib aproape de cer, un acoperis spart de un ochi de geam, care adaposteste vise si amintiri, lucruri vechi, fara trebuinta, dar importante…

asteapta

aburi de cafea trezesc camera amortita de visele noptii ce inca nu au plecat definitiv. fumul se desprinde anevoios din sfarcul de jaratic al tigarii…ii simte gustul un pic intepator la inceput, apoi isi clateste gura cu licoarea magica. ce s-ar fi facut fara aceste doua lucruri …cum ar mai fi fost noptile lungi si diminetile grele fara cafea, fara tigara?

prin geamul pe jumatate afundat in trotuar incearca sa patrunda in camera o raza de lumina…dar nu cu mult succes…deschide fereastra…e prea devreme pentru trecatori la ora asta… se aseaza pe salteaua veche, isi incruciseaza piciorele si se sprijina de peretele innegrit de igrasie…”oare cum pot trai in conditiile astea? nu-i de mirare ca nu imi trece nimeni pragul.”

pustiu si boala…ce altceva sa gasesti intr-un beci? doar spectacolul tocurilor ce inalta si dau forma gambelor mai face ca viata din beci sa para mai usoara…dimineata picioarele sunt odihite, sprintene, gata de fuga, iar spre amurg, parca palesc, tresar doar cu gandul la odihna, sau poate la vre’un joc erotic pe umerii iubitilor…picioarele barbatilor sunt diferite, amortite in zori si sprintene in amurg…asa sta si observa viata inainte de a se aventura in lumea de deasupra…totusi e vorba de un spectacol…o mica parte din intregul vietii citadine.trebuie doar sa vrei sa vezi.

nu are chef de munca…viseaza la primavara ce se incapataneaza sa isi deschida bratele peste oras…viseaza la gradinile pe deplin manjite de culoarea timida a petalelor de cires sau cais…la mirosul timid al florilor de mar si la orice ii poate pune inima la trap…ii lipseste soarele, ii lipsesc multe, dar se si multumeste cu ce are: o pisica nu prea pretentioasa, un mic laptop cu care isi ocupa timpul si din cand in cand mai face si un ban in plus, un brat de carti amestecate – vechi si noi – colectia cu cd-uri, pietricelele adunate de prin drumetii si calatorii, o cutie cu nimicuri – fiecare nimic ascunzand cate o poveste…ce i-ar trebui mai mult?

aduna pietre, vise si amintiri – si toate astea le imparte cu pisica. deocamdata nu are chef de mai mult….deschide cutica cu nimicuri si scoate un bilet de tren: brasov – busteni, 11 mai 2002…a fost frumos – au urcat pana la omu’, mai sa nu razbeasca prin zapada. dar a reusit. hm, a trecut mult timp – 6 ani….de atunci cate s-au schimbat – nu mai tine legatura cu nimemi din grupul ala…cine stie pe unde or fi. i-e dor? nu … a fost frumos, a fost ce a fost…

langa bilet, o scoica…mediterana 2006…isi aminteste emotia din clipa cand in zorii chinuiti ai zilei de iunie se intrezarea o fasie lucioasa…”tre’ sa fie mediterana..am trecut de valencia, ma inrept spre sud, deci asta tre sa fie..! mediterana!…uite!..”uite ce? nu era cu nimeni, doar in stanga o batrana dormea…deci asta era meiterana…cand a ajuns chiar pe malul ei, la inceput dezamagire..tulbure, revoltata, murdara si turbata. nu era tocmai ce se astepta sa fie…dar rabdarea i-a adus raspalata…a doua zi…mediterana din vise, asa cum apare pe cartile postale…a fost si asta, intre timp a vazut mai multe locuri, a cunoscut multi oameni…s-a intors acasa, a incercat, s-a zbatut intre job-uri, si tot nu si-a gasit linistea…

suflet de calator inchis intre paretii unui beci, alaturi de o pisica, niste carti, muzica si o cutie cu amintiri…cufarul cu bilete de tren,avion, autobuz, scoici, pietricele si alte nimicuri…suflet de calator ce isi cauta linistea, visand la locuri noi, asteptand o intamplare, asteptand primavara sa o poata lua din nou pe cai noi si colorate…

o mai fi mult pana atunci?  asteapta.

putina realitate

ce poate fi mai frumos decat ca, inainte de culcare sa iti iei doza de violenta zilnica.

cred ca azi suntem setati in asa fel incat nu putem trai daca nu aflam sau si mai bine, daca nu vedem un grup de oameni care ataca un alt grup de oamni si totul ia foc…cadavre carbonizate, masini in flacari…forte armate si dezarmate fac jocuri pe care nu le stiu, jocuri pe care nu ei le-au inventat ci doar se lasa angrenati din prostie – alta cauza nu vad – in aceste adevarate acte de umanitate…ca daca stam sa ne gandim mai bine, cred ca sunt prea multi oameni pe pamantul asta…si ori se gaseste un alt pamant, ori se recurge la alte metode de marirea spatiului…

e minunat sa iti dai seama ca nu poti dormi daca nu vezi macar un pic de sange, un pic de violenta…si chiar daca vrei sa scapi de toata mizeria asa, nu ai nici o sansa…nici cea mai mica sansa…cel putin nu unde ai un televizor, un radio sau orice alta sursa de “dezinformare”…

poate doar daca ai pleca undeva departe, in america de sud de exemplu..in jungla, sa te ratacesti si sa nu iti mai doresti sa te intorci vreodata..dar tentatia este mare si doar cei norocosi raman ascunsi de lume…

dar asta este, ne luam pastila in fiecare seara si adormim cuminti, cu gandul la o noua zi, la o noua seara, la urmatorul buletin de stiri, urmatoarea pastila…

scriu ca sa…

de ce scriu? intrebare pe care mi-o adresez din cand in cand si nu imi gasesc un raspuns prea clar…scriu pentru ca imi place sa vorbesc si poate nu am cu cine sa vorbesc atat. cel putin ceea ce scriu nu deranjeaza pe nimeni si cine vrea sa citeasca ce as fi avut de spus, citeste, cine nu, nu si gata, am scapat de momentele in care pe mine ma apuca febra povesitului si la un momendat cineva ma intrerupe cu ….mi-e somn, ma duc pana la baie, hai sa ne uitam la tv….mi-e sila de televizor, asa cum cateodata mi-e sila si de calculator…

odata ce se dechide televizorul, linistea sa instaleaza. de cele mai multe ori imi convine, e un refugiu. stai cu ochii atintiti in ecran sau monitor si gandurile pot zbura si se pot certa in liniste. pot mima atata liniste si concentrare incat cu greu ii vine cuiva sa ma deranjeze…din cand in cand gandurile de concretizeaza, intr-o forma mai mult sau mai putin ordonata in cateva randuri de caractere…

scriu ca sa imi descarc sufletul, sa imi descarc imaginatia de balastul gandurilor …unele mai grele, altele usoare ca un fulg, ata de usoare incat imi gadila crestetul capului pe interior..hm…

scriu ca sa am ce face…mai bine scriu tot ce imi trece ptin cap de fiecare data cand am ocazia decat sa ma cufund in canapea si sa tocesc butoanele telecomenzii…

scriu ca sa nu uit…

scriu ca sa imi aduc aminte.

scriu ca sa visez cu ochii deschizi

scriu ca sa scriu si ca sa citesc mai tarziu…

tu de ce citesti…iar daca scrii, de ce o faci?

….

sunetul usii inchise in urma lui…

doar ea, intre cearcefuri albe si ravasite

urme de vis si amintiri pe piele

a plecat la vanatoare de cerbi

si-a luat arcul si tolba cu sageti

motorul masinii refuza sa proneasa…

o data, de doua ori, a treia oara cu succes

podul castelului se ridica

ramane intinsa, lenesa iar gandul e legat de una dintre sageti

e asezata in tolba, nimic nu o deosebeste de celelalte…

poate doar un fir de par

parul ei

infasurat in varf, pentru noroc

norocul cerbului…a zarit o sclipire

a tresarit si a fugit printre trunchiuri de brad.

ea zambeste si asteapta

trebuie sa apara

dorinta

vreau sa vad lumea

prin privirile tale..

vreau sa beau cu gura ta

si sa ma imbat

vreau sa merg cu picioarele tale…

si sa iti zgarii pielea pentru ca este

a mea.

vreau mult?

vreau sa stiu ce gandesti

vreau sa stiu ce visezi

sunt si eu acolo?

da, uite-ma!

dar de ce stau legata de

piciorul patului tau?

de ce imi este frig si frica?

iar tu razi….razi si dansezi…

apoi pleci…departe si repede.

nu, nu mai vreau sa stiu nimic

nimic din ce gandesti..

mai bine lasa,

lasa ca am sa visez eu si in locul tau…

am sa te invat sa visezi frumos

asa cum imi place mie

asa cum trebuie

….dar

unde ai plecat..

stai! si funia asta parca era mai subtire…

iar patul parea mai subred…

te rog, promit ca

nu am sa mai vreau

concluzia unui telefon

ziua de azi s-a scurs fara prea multa greutate…fara prea multe evenimente..nici placute nici neplacute..

nimic deosebit, doar un gust amar lasat de o reactie…nu-i nimic tragic, doar ca imi dau seama ca in timp oamenii se schimba…nu astept vre-un premiu pentru aceasta constatare…toti stim acest lucru mai mult sau mai putin. numai ca eu am tot trait cu ideea, mai mult, cu convingerea ca prietenii vor fi intotdeauna veseli sa te auda, chiar si la telefon… numai ca uite ca nu-i chiar asa. cel putin nu in cazul meu… acel: a…fara nici cea mai mica scanteie de bucurie m-a lovit mai rau decat ar fi facut-o o injuratura. dar uite ca nu toti spun ce au de spus si incearca sa ascunda nemultumirile – hai sa le spunem asa- cat mai bine. numai ca lor le scapa o vorba, un sunet, suficient pentru a fi prins de urechile mele si de a rezona undeva adanc, foarte adanc.

asta este, pana azi convingerea, de aici incolo doar speranta si poate un pic de teama….

stati linistiti, nu sunteti cu totii avizati…

de cand…

de cand ma cunosti?

de cand te stiu?

aveai…

aveai geaca de munte…

inalt si nu singur

ametitor

mi-a fost teama…te stiam

simteam ca te stiu

un pic doar s-a miscat pamantul

eu nu eram singura

apoi a trecut timp

am trait lucruri

bune

rele

de uitat sau de adus aminte

eram departe

era imposibil

nu a trecut mult timp de atunci

era imposibil

si reveneai in discutii

in intrebari

in ganduri imposibile

o curiozitate

apoi…apoi a venit o zi

o zi nu cu mult prea diferita de celelalte

atat de aproape

te urmaream cu gandul de multa vreme

tu nu stiai

nici macar eu nu stiam..acum, acum stiu…

acea seara….si imposibilul atat de indepartat  s-a spart

podurile s-au lasat

si iata-te

iata-te langa mine…

aproape…atat de aproape

magie, atingere, emotie…

piele, respiratie, ritm, sunet, miros, gust…

totul…totul cunoscut

regasit

mai mult decat imaginatie….

mai mult decat vis…

repaus…liniste

acum e aproape…si el stie

generatie de …aur

batranetea ….. rau cu ea, mai ales cand scoate rautatea din om….neputiinta, boala, prostia si invidia, cam astea sunt atributele pentru majoritatea celor trecuti de o anumita varsta… iar cand te prezinti in fata lor, energic, apt sa stai pe picioaree tale, drept si cu obrazul si privirea limpede…atunci se deschide cutia pandorei… unii nu sunt facuti sa fie bunici, acei bunici pe care-i tot lauda unii si altii….cei pe care ii descriu aici sunt mosii sau babele, care chiar daca au nepoti, acestia nu ii cauta nici macar de sarbatori…nici macar nu isi amintesc de ei…

peste tot sunt batrani neputinciosi de care iti este mila, dar tot peste tot sunt si batrani neputinciosi care nu merita nici macar sa le deschizi usa catre lumea cealalta… ei, pe cei din urma nici macar lumea cealalta nu se grabeste sa ii primeasca…ii mai lasa sa sufere si sa ne amareasca noua cate-o zio doua din viata…

nu am nimic cu ei, atata timp cat isi vad de treaba lor si …mesaj: scutiti-ma cu rautatile voastre imbibate in otrava invidiei… noi ceilalti nu avem nici o vina ca sunteti batrani si ca nu ati fost acasa cand v-a cautat doamna cu coasa…

si ca sa nu spuneti ca vorbesc aiurea, care este motivul unei babe din autobuz sa te ia la rost ca i-ai dat locul de pe scaun imediat ce ai zarit-o cu replica: bine ca te-ai gandit si tu sa imi dai locul abia acum (la care “abia acum” este momentul in care a ajuns langa sacunul tau)….hai sa fim seriosi, nu merita sa ii dai una peste fata sau sa o ajuti sa coboare din autobuz cu un sut in fund?

dar, sa ii las in pace, ca ei sunt cum sunt si nu am cum sa schimb acest lucru…

parinti 1

cati dintre voi au suferit din cauza lipsei de experienta a tinerilor nostrii parinti? cred ca toti dintre cei care se incadreaza in categoria de frati mai mari..

eu de exemplu, sora mai mare…am cam suferit cate una alta din cauza credibilitatii parintilor mei in spusele poporului…

prima experienta am trait-o cand eram de numai 2 anisori  – sigur ca nu imi mai aduc aminte, dar asta mi-a povestit tatal meu care a avut si el de suferit , dupa cum o sa va dati seama din cele ce urmeaza…cum spuneam, aveam vreo 2 ani si ca orice copil normal, eram un pic racita..mama, tanara si credula, a ascultat de spusele unei asistente medicale, si, ca sa imi desfunde nasul, mi-a picurat in nas un  sirop recomandat de respectabila doamna asistenta….a reusit fara prea mare dificultate cu prima nara, dar la a doua, deja subsemnata a inceput revolta si lupta incrancenata…cu chiu cu vai, a reusit sa imi vare miraculoasele picaturi si in cea de-a doua nara…eu, ma jeleam cu vorbe, transpiram si suspinam…mamei, nu o s-a parut nimic suspect. toate bune si frumoase, ea si-a facut datoria de mama si a ascultat de sfatul cadrelor medicale. dupa ce m-am potolit, a plecat la munca..pe vremea aceea nu era o tragedie daca lasai copilul dormind pret de juma’ de ora singur in casa…cat sa vina parintele celalt, la schimbul doi…inainte sa plece la munca, mama – dupa cum am mentionat cu simtul raspunderii foarte dezvoltat – a lasat tratamentul pe masa din bucatarie, cu specificatii precise pt tatal meu: sa ii pui fetei cate o picatura in fiecare nara.  tata, si el parinte devotat, sa asculte sfatul, s-a inarmat cu pipeta si cu recipientul respectiv si hai sa se puna pe treaba…numai ca eu aveam alte planuri. numai cand am zarit ustensilele chinului meu, am inceput sa zbier cu toata putere si sa plang de mama focului…tata, suflet de mama, vazand cat de terifiata era fiica lui cea draga, a incercat sa ma ia pe ocolite…stai linistita, ca nu patesti nimic….uite, ca sa te convingi isi pune si tata……si, si-a pus….si a regretat cumplit acel moment pe care nu il uita nici acum…a simtit ca ii ia foc intreg nasul, cu gat cu tot…medicamentul era de fapt sirop de tuse, foarte mentolat si foarte concentrat….cred ca si ochii ii iesisera in orbite…..dupa neplacutul experiment, tata si-a dat seama ca fata nu plangea degeaba….si abia astepta sa se intoarca mama de la munca, sa continue experimentul….sa vada si ea cum e si sa vada ca mai avea nintel si ma lasa fara simt olfactiv…